Archive

Author Archive

Scrisori din Chicago, II

July 21, 2011 2 comments

Noi ce limbă vorbim azi?

După trei ani de trăit în State și de interacționat cu o mulțime de imigranți, am ajuns să îmi formez o părere despre limba vorbită de imigrantul român în SUA.

În prima parte a vieții sale în SUA, imigrantul român vorbește română*. Engleza e greoaie, stângace, înceată, și oricum nu își are rostul într-un grup de numai români.

Lucrurile devin interesante în continuare. După doi trei ani de vorbit engleză la lucru, prin magazine, la ieșiri în oraș cu prietenii de alte naționalități, lucurile se schimbă. Chiar și cei mai fervenți patrioto-naționaliști români încep să ”meargă out”, să se plângă că au ”fost chărgiuiți de bancă aiurea”, etc. Este un proces inevitabil și departe de mine gândul că ar fi un lucru rău. It is what it is, cum zic americanii.

La un moment am ajuns nu doar să amestec engleza cu româna, ci să și gândesc și să visez (!?!) în engleză**. Acum noi, imgranții români din America, nu mai vorbim română; vorbim romgleză. Și asta e doar încă o bucată din zidul care se ridică între cine-vom-fi-noi-mâine, cine am fost și România.

It is what it is, I guess.

* mă refer aici la limba pe care o vorbește acasă, cu prietenii și familia
** cel mai tare este când ajungi să nu mai îți dai seama ce limă vorbești. Uneori când sunt foarte obosită (sau amețită), mi se întâmplă să răspund în română unor americani, fără să îmi dau seama; e un sentiment ireal să te ”vezi” pe tine vorbind, să te auzi, să știi că ies vorbe din gura, dar să nu îți poți da seama dacă e română sau engleză.

Categories: Gabriela

Scrisori din Chicago, I

July 20, 2011 2 comments

Mulți oameni de aici mă întreabă de ce am ales să locuiesc în Chicago. Adică după ce am plecat din România, m-aș fi putut duce oriunde în lume, de ce Chicago?

Trecând peste motivul evident ( Chicago este în SUA, SUA este tărâmul făgăduinței, deci trebuie să fie bine), de ce am venit în Chicago? De ce nu Boston? Sau Portland? (Alte orașe în care cred că mi-ar plăcea să locuiesc.)

Răspunsul lung este că vroiam să locuiesc într-un oraș mare, cu o climă similară Bucureștiului, dar mai puțin stresant, congestionat sau poluat. Chicago e exact asta: un București mai plăcut, mai prietenos, mai verde(sunt atâția copaci aici!). Clima, în schimb…off, nu știu exact cum am ajuns eu la concluzia asta, dar chiar credeam că voi găsi o climă aproape identică aici. Boy, was I wrong: iernile sunt mult mai reci și mai lungi, iar verile scurte; și când e în sfârșit cald, e o căldură umedă și foarte neplăcută.

Ar mai trebui să adaug încă un factor care a influențat decizia mea: Mircea Eliade. Autorul meu preferat, și unul din oamenii pe care îi admir enorm, a fost profesor la Universitatea din Chicago timp de 30 de ani, până în 1986. Mi-am zis că dacă lui i-a plăcut Chicago, îmi va plăcea și mie.

Răspunsul scurt este că am simțit că mă ”cheamă” ceva în Chicago. Trei ani mai târziu pot spune că am avut dreptate; Chicago este ”acasă” pentru mine.

Categories: Gabriela

Cine sunt? (first post of a series)

May 19, 2011 Leave a comment

pentru Loredana

Cine sunt eu? Sau mai bine zis, ce sunt eu? Româncă? Americană? Româno-Americană? Americano-Româncă? Fostă romancă, actualmente confuză?

Tema identității, personale și naționale, este o problemă foarte spinoasă pentru orice imigrant. În primul rând, trebuie să fii onest cu tine însuți si să recunoși în ce măsură te-ai „americanizat”, voluntar sau nu, și cât de ok ești cu asta. În al doilea rând, ai întotdeauna de răspuns unei comunități de români, care la rândul ei nu este foarte sigură în ce măsura tolerează americanizarea. Adică e ok să lucrezi aici și să faci mult mai mulți bani decât „în țară” (a.k.a. în RO), atâta timp cât susții cu tărie că „America e nașpa, americanii sunt foarte proști și tot mai bine e în țară”. Există o anumită dualitate (nu, nu o să spun ipocrizie, pentru că nu e) și destul de multă confuzie în ceea ce privește atitudinea românilor din State față de România și față de America. Cred că mai am mult de reflectat până să ajung la orice fel de concluzie.

As far as I am concerned, credeam că am totul figured out când am venit aici. În primii doi ani, am funcționat pe principiul „sunt în America, deci vorbesc engleză și mă cufund complet în cultura americană”. Desigur, la un moment dat abordarea aceasta nu a mai funcționat și a trebuie să am multe conversații oneste cu mine însămi – conversații care încă au loc și azi.

Din nefericire, nu am o concluzie pentru postul acesta. Cred că este de fapt un prolog.

PS: postul următor trebuie să fie, neapărat, despre romgleză.

Categories: Gabriela

Mie nu îmi place să scriu

May 10, 2011 Leave a comment

Da, mie nu îmi place să scriu. Deoarece scrisul e un proces destul de dureros pentru mine, evit pe cât posibil să scriu. Și când știu că trebuie să scriu, evit să mă apuc; întotdeauna găsesc câte ceva de făcut: verificat mailul, trimis un SMS, cusut un nasture, spălat te-miri-ce, curățat mai-știu-eu-ce, lucruri pe care le tot evitam de câteva zile și care, deodată, devin foarte urgente.

Nu îmi place să scriu pentru că e greu și neplăcut. E greu pentru că mereu încerc să găsesc cuvântul perfect care să descrie cât mai exact o situație, cuvântul care să exprime fix cât vreau eu să exprime, nici mai mult nici mai puțin. E și mai greu să scriu în limba română pentru că trebuie să am grijă ca ceea ce scriu să nu mă „zgârie pe urechi” – adică să nu sune de parcă ar fi fost scris de un copil de clasa a 2-a, care de altfel scrie și pentru câteva ziare, reviste și siteuri românești. E neplăcut în sensul că nu simt plăcere atunci când scriu, genul de plăcere pe care o simt atunci când mănânc ciocolată sau când mă uit la poze cu mâțe pe net.

Și totuși…

Și totuși simt că trebuie să scriu. Trebuie să scriu indiferent de cât de peste mână îmi vine, indiferent de cât de mult îmi ia și indiferent de cât de chinuitor este procesul în sine. Pentru că, deși nu este plăcut, scrisul este totuși satisfăcător – am un fel de satisfacție a muncii făcute după ce scriu. Și simt că nu îmi pierd timpul degeaba.

PS: cine a zis că al doilea post e mai ușor de scris decât primul, a mințit!

Categories: Gabriela

Doi ani de vacanță

April 9, 2011 4 comments

Primii doi ani de America au fost lejeri. Am ajuns aici cu două valize cu haine și cu gândul că poate rămân, daca îmi place. Și mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam.

Doi ani m-am luptat cu o economie în declin, multă muncă la două joburi, bani puțini, plătit chirie, facturi și mobilat o mică garsonieră. Și deși nu mi-am dat seama, mi-a fost bine. E un sentiment foarte tare să știi că ești pe picioarele proprii, că tu te întreții și că ai grijă de tine, că poți avea grijă de tine singură. A fost și foarte stresant, pentru prima dată în viață m-am confruntat cu dileme financiare ce până atunci fuseseră rezervate alor mei.

Și totuși, stresul de atunci nu este nimic pe lângă ce a urmat. Prin vara lui 2010 au inceput să se simtă cum economia iși revine. Am renunțat la un job, și am luat mai multe ore la restaurant, am început să caștig mai bine, deci să am mai puține probleme și mai mult timp liber. Și atunci m-a lovit, rău de tot: dorul de țară. La început am fost foarte buimacă, nu prea am înțeles ce se întâmplă. Doi ani de zile nu mi-a fost absolut deloc de RO, și am avut grijă să zic asta tuturor, și atunci, deodată, numai la asta mă gândeam: luminile de pe Magheru de Crăciun, primăvara pe Bld. Timișoara, iernile la Brănești, când îmi încălzeam picioarele pe sobă cu sora mea… Am încercat să îmi sun părinții mai des, să comunic mai mult și mai des cu sora mea, să mai fiu implicată în viețile lor; am încercat să păstrez legatura cu cât mai mulți prieteni prin Facebook, să fiu la curent cu știrile din RO; am încercat să îmi potolesc într-un fel dorul, și sentimentele de vinovăție și tristețe.

Așa că acum scriu. Scriu ca să îmi calmez dorul de țară, să îmi calmez conștiința și să îmi explic mie, iarăși și iarăși, că am făcut ce era mai bine și că totul va fi bine.

Categories: Gabriela