Am o veste buna si o veste proasta

August 22, 2011 Leave a comment

Prima provocare: o zi fara internet/telefon. Cand am vazut care este provocarea mi-am zis „ floare la ureche”, asa ca am decis sa le fac pe amandoua.

Vestea buna: o zi fara internet.

Pentru mine a sta fara internet in timpul saptamanii este imposibil, munca, informatiile si momentele de relaxare sunt legate de internet, daca nu am internet sunt mort, de aceea am doua surse de internet chiar trei daca pun la socoteala si internetul de pe telefon. Asa ca m-am uitat pe calendar si am zis: cea mai potrivita zi este ziua de duminica (14 august); weekendul in care hotarasem sa ajung in Bacau.

O zi fara internet nu a fost o provocare grea pentru ca am ales ziua cand nu aveam nevoie de internet si pentru ca oricum incerc sa utilizez cat mai putin internetul in weekend, incerc sa-mi limitez accesul la internet in timpul weekendului (cand nu lucrez) cat pot de mult. Nu am simtit nevoia de a intra pe net, desi au fost momente in care obiceiurile zilnice ma indemnau sa deschid browser-ul, asa ca am plecat in lume, am iesit in oras si ziua a trecut pe nesimtite. Ziua de duminica sau orice alta zi in care nu trebuie sa stau pe net imi ofera momentele de ragaz pentru a face ceva real si a ma deconecta de tot ce inseamna munca prin plimbări, cumparaturi, intalniri, iesiri, etc.

Cred ca o zi pe saptamana  fara internet este exact ceea ce am nevoie pentru a ma desprinde de lumea virtuala in care muncesc sper a simti cu adevarat relaxarea oferita de  lumea reala; necesara pentru mine sa nu intru pe net sau mai bine zis sa ma desprind de calculator, sa ma relaxez.Asadar o zi fara internet s-a dovedit a fi o veste buna si un test usor de trecut.

Vestea proasta: o zi fara telefon

Telefonul, din punctul meu de vedere, deranjeaza. De fapt, ma deranjeaza ca trebuie sa raspund cand lucrez, cand sunt in vacanta, etc.. De obicei nu raspund la telefon decat cand cred ca e absolut necesar, iar de sunat evit pe cat de mult posibil, de obicei folosesc sms-urile care sunt un pic mai discrete. Dar sunt momente cand  sunt nevoit sa il folosesc (mai rapid, direct, util ) fiind este cel mai comod mijloc de comunicare la distanta.

La inceput am crezut ca pot sta o saptamana lejer fara telefon, avand in vedere ca  nu dau mai mult de 1-3 apeluri pe zi si cateva sms-uri. Desi nu vorbesc mult la telefon  si incerc sa il utilizez cand e absolut necesar, nu am reusit sa stau 24 de ore fara sa folosesc  indipensabilul telefon.Am fost uimit sa constat ca nici duminica, nici luni zile in care ar fi fost cel mai usor si acceptabil sa stau fara mobil nu am putut sa duc la bun sfarsit challenge-ul, ba un sms, ba un telefon si a trecut ziua, si uite asa iar l-am folosit!!!

Concluzia: in momentul de fata nu pot sta fara telefon 24 de ore, din pacate. Cred ca o sa pot sta fara telefon 24 de ore in vacanta (concediu, dar inainte sa stau fara telefon 24 de ore trebuie sa dau o „droaie” de apeluri sa explic unde? cum? cand? de ce? , si sa spulber orice urma de ingrijorare din parte familiei, prietenilor, etc.). Voi mai incerca sa stau fara telefon, sper ca atunci sa si reusesc.

Cu drag.

Deconectată

August 19, 2011 Leave a comment

Notă pentru cititorii fideli sau infideli: ne-am decis (noi, cei care scriem pe acest blog) să ne supunem unor challenge-uri. Motivul principal este că fix de asta am făcut blogul și pentru că nu vrem ca Alter Locus să adune 3 bloguri individuale în unul singur, ci vrem, cât de cât, ceva unitar.

Primul challenge a fost să stăm o zi fără Internet și fără telefon, în aceeași zi sau în 2 zile diferite. Eu am ales să încep săptămâna fără ambele. Ce am constatat este că nu se moare deloc, ci e o ocazie bună să faci lucrurile pe care le amâni de obicei. Pentru mine nu a fost așa dureros, pentru că nu sunt o mare fană a vorbitului la telefon, mai ales în timpul zilei, iar fără Internet stau cel puțin o săptămână pe an, cât sunt în vacanță.

Cea mai mare problemă, în cazul meu a fost interdicția. Da, să ai telefoane, să ai calculator cu net și să nu poți să le folosești, e exact povestea cu fructul oprit. Am simțit puțin cum mă mâncau degetele, am avut tot felul de întrebări pe care doar Google mi le putea clarifica și simțeam nevoia să povestesc, în scris sau oral, ce mâncare delicioasă am făcut, dar am rezistat.

Evident că am ales o zi liberă pentru „deconectare” și aceea a fost 15 august (deci scuze tuturor care și-au serbat ziua numelui și se așteptau la un telefon din partea mea). Cu o seară înainte mi-am făcut „provizii” de filme cât pentru o săptămână, căci aveam impresia că mă voi plictisi.

Ziua mea a început cu o sonerie de telefon, pentru că am uitat să îl închid de seara, dar nu am răspuns, ci l-am închis repede, de frică să nu se considere trișat. Deconectarea e o ocazie bună să faci curat printre hârtiile de pe birou, să grupezi pozele din calculator pe ani, să termini cartea începută de acum o lună, să îți aplici masca aia din nu știu ce plantă, pe care tot amâni să o folosești, căci miroase aiurea, să faci ceva de mancare pe îndelete, să asculți muzica din calculator [doamne ce muzică bună ascult de mică:))], să vezi filmele alea păstrate în folderul „de văzut”.

„Marea constatare”, deși era sub nasul meu de demult, e că Internetul mă ține din treabă. După această experiență, am ajuns să cred că pe lângă sare, zahăr și grăsimi, la mine se mai adaugă și excesul de Internet. Dar nu e vina lui, e a MEA, pentru că mă las foarte ușor prinsă în mrejele lui și ajung să pierd timp, altfel nu îmi explic cum am reușit într-o zi să fac lucruri pe care le-am amânat luni de zile.

Scrisori din Chicago, II

July 21, 2011 2 comments

Noi ce limbă vorbim azi?

După trei ani de trăit în State și de interacționat cu o mulțime de imigranți, am ajuns să îmi formez o părere despre limba vorbită de imigrantul român în SUA.

În prima parte a vieții sale în SUA, imigrantul român vorbește română*. Engleza e greoaie, stângace, înceată, și oricum nu își are rostul într-un grup de numai români.

Lucrurile devin interesante în continuare. După doi trei ani de vorbit engleză la lucru, prin magazine, la ieșiri în oraș cu prietenii de alte naționalități, lucurile se schimbă. Chiar și cei mai fervenți patrioto-naționaliști români încep să ”meargă out”, să se plângă că au ”fost chărgiuiți de bancă aiurea”, etc. Este un proces inevitabil și departe de mine gândul că ar fi un lucru rău. It is what it is, cum zic americanii.

La un moment am ajuns nu doar să amestec engleza cu româna, ci să și gândesc și să visez (!?!) în engleză**. Acum noi, imgranții români din America, nu mai vorbim română; vorbim romgleză. Și asta e doar încă o bucată din zidul care se ridică între cine-vom-fi-noi-mâine, cine am fost și România.

It is what it is, I guess.

* mă refer aici la limba pe care o vorbește acasă, cu prietenii și familia
** cel mai tare este când ajungi să nu mai îți dai seama ce limă vorbești. Uneori când sunt foarte obosită (sau amețită), mi se întâmplă să răspund în română unor americani, fără să îmi dau seama; e un sentiment ireal să te ”vezi” pe tine vorbind, să te auzi, să știi că ies vorbe din gura, dar să nu îți poți da seama dacă e română sau engleză.

Categories: Gabriela

Scrisori din Chicago, I

July 20, 2011 2 comments

Mulți oameni de aici mă întreabă de ce am ales să locuiesc în Chicago. Adică după ce am plecat din România, m-aș fi putut duce oriunde în lume, de ce Chicago?

Trecând peste motivul evident ( Chicago este în SUA, SUA este tărâmul făgăduinței, deci trebuie să fie bine), de ce am venit în Chicago? De ce nu Boston? Sau Portland? (Alte orașe în care cred că mi-ar plăcea să locuiesc.)

Răspunsul lung este că vroiam să locuiesc într-un oraș mare, cu o climă similară Bucureștiului, dar mai puțin stresant, congestionat sau poluat. Chicago e exact asta: un București mai plăcut, mai prietenos, mai verde(sunt atâția copaci aici!). Clima, în schimb…off, nu știu exact cum am ajuns eu la concluzia asta, dar chiar credeam că voi găsi o climă aproape identică aici. Boy, was I wrong: iernile sunt mult mai reci și mai lungi, iar verile scurte; și când e în sfârșit cald, e o căldură umedă și foarte neplăcută.

Ar mai trebui să adaug încă un factor care a influențat decizia mea: Mircea Eliade. Autorul meu preferat, și unul din oamenii pe care îi admir enorm, a fost profesor la Universitatea din Chicago timp de 30 de ani, până în 1986. Mi-am zis că dacă lui i-a plăcut Chicago, îmi va plăcea și mie.

Răspunsul scurt este că am simțit că mă ”cheamă” ceva în Chicago. Trei ani mai târziu pot spune că am avut dreptate; Chicago este ”acasă” pentru mine.

Categories: Gabriela

3 ani.Romania.

June 20, 2011 2 comments

Greu, neasteptat de greu este sa scriu despre locul in care ma simt cel mai bine, si anume Romania. Imi este greu sa spun exact motivele pentru care imi place asa de mult si ma simt asa de bine. Motivul nu e ca nu stiu, stiu dar, nu stiu cum sa ma fac inteles si probabil nici nu se poate.  Emotiile pe care le-am sunt unice si doar eu pot sa le inteleg si sa ma bucur de ele. “Lucky me!”.

De ce m-am intors?! O intrebare grea si la care a trebuit sa raspund de multe ori. Raspunsul clasic dat a fost: “nu mi-a placut/adaptat in State”- lucru adevarat dar e doar o parte din adevar. M-am intors pentru mine, ca aveam nevoie de haos–ul acesta sa imi gasesc linistea, sa fiu in centrul uraganului, sa vad ca totul in jurul tau se invarte si nu poti controla nimic, dar in centru este linistea ta. M-am intors ca am considerat ca in USA nu mai puteam progresa, ca ajunsesem la final, ca trebuia sa merg mai departe pe un alt drum. Ca nu era drumul meu. M-am intors sa fiu langa ai “mei”(aici include familia, prietenii si orice persoana care ma binedispune, care ma face sa zambesc), sa ii simt alaturi si sa ma bucur de ei. M-am intors pentru viitorul meu si m-am intors sa nu pierd evenimente importante din viata mea.

Am stiut la ce ma intorc, nu regret si surprinzator nu imi este dor de Chicago, dar in schimb imi este dor de “familia mea” de acolo, ca asta sunt pentru mine. Ei sunt printre putinii care ma pot intelege, care stiu si cu care am trait experiente comune, similare; ma inteleg mai mult decat restul. Ei imi lipsesc, dar ii stiu “aproape” si asta ma mai ajuta.

Acum Romania. Simply amazing. E fascinanta, nu stiu, e ceva fermecator la ea, e ceva aparte –  haos, liniste, ura, invidie, gelozie, iubire, prietenii, certuri, s.a. Toate sunt mult mai evidente, mai puternice, mai amplificate, e o pasiune aparte in tot. Simti ca traiesti, simti pulsul vietii, aici e libertatea mea. Pot sa fiu cum vreau, sa fiu cine vreau si sa ma comport cum vreau. Pasiunea si stilul “romanesc/balcanic” e ceva la care nu as putea sa renunt.

Lasand la o parteplusurile si minusurile, eu aici ma potrivesc, asta am aflat in ultimii trei anii. Saptamana asta se inchide un ciclu, acum 3 ani am plecat spre State, acum cercul s-a inchis. Am castigat prieteni adevarati, clipe de neuitat, o exeperienta de viata care m-a schimbat. A fost frumos. Cel mai important e ca acum stiu un lucru: Romania e casa mea. Imi place stilul romanesc, simt ca traiesc si ca ma bucur de viata si de tot ce imi ofera ea, cu bune si cu rele. Cu drag.

Categories: Alexandru Tags: ,

Cine sunt? (first post of a series)

May 19, 2011 Leave a comment

pentru Loredana

Cine sunt eu? Sau mai bine zis, ce sunt eu? Româncă? Americană? Româno-Americană? Americano-Româncă? Fostă romancă, actualmente confuză?

Tema identității, personale și naționale, este o problemă foarte spinoasă pentru orice imigrant. În primul rând, trebuie să fii onest cu tine însuți si să recunoși în ce măsură te-ai „americanizat”, voluntar sau nu, și cât de ok ești cu asta. În al doilea rând, ai întotdeauna de răspuns unei comunități de români, care la rândul ei nu este foarte sigură în ce măsura tolerează americanizarea. Adică e ok să lucrezi aici și să faci mult mai mulți bani decât „în țară” (a.k.a. în RO), atâta timp cât susții cu tărie că „America e nașpa, americanii sunt foarte proști și tot mai bine e în țară”. Există o anumită dualitate (nu, nu o să spun ipocrizie, pentru că nu e) și destul de multă confuzie în ceea ce privește atitudinea românilor din State față de România și față de America. Cred că mai am mult de reflectat până să ajung la orice fel de concluzie.

As far as I am concerned, credeam că am totul figured out când am venit aici. În primii doi ani, am funcționat pe principiul „sunt în America, deci vorbesc engleză și mă cufund complet în cultura americană”. Desigur, la un moment dat abordarea aceasta nu a mai funcționat și a trebuie să am multe conversații oneste cu mine însămi – conversații care încă au loc și azi.

Din nefericire, nu am o concluzie pentru postul acesta. Cred că este de fapt un prolog.

PS: postul următor trebuie să fie, neapărat, despre romgleză.

Categories: Gabriela

Mie nu îmi place să scriu

May 10, 2011 Leave a comment

Da, mie nu îmi place să scriu. Deoarece scrisul e un proces destul de dureros pentru mine, evit pe cât posibil să scriu. Și când știu că trebuie să scriu, evit să mă apuc; întotdeauna găsesc câte ceva de făcut: verificat mailul, trimis un SMS, cusut un nasture, spălat te-miri-ce, curățat mai-știu-eu-ce, lucruri pe care le tot evitam de câteva zile și care, deodată, devin foarte urgente.

Nu îmi place să scriu pentru că e greu și neplăcut. E greu pentru că mereu încerc să găsesc cuvântul perfect care să descrie cât mai exact o situație, cuvântul care să exprime fix cât vreau eu să exprime, nici mai mult nici mai puțin. E și mai greu să scriu în limba română pentru că trebuie să am grijă ca ceea ce scriu să nu mă „zgârie pe urechi” – adică să nu sune de parcă ar fi fost scris de un copil de clasa a 2-a, care de altfel scrie și pentru câteva ziare, reviste și siteuri românești. E neplăcut în sensul că nu simt plăcere atunci când scriu, genul de plăcere pe care o simt atunci când mănânc ciocolată sau când mă uit la poze cu mâțe pe net.

Și totuși…

Și totuși simt că trebuie să scriu. Trebuie să scriu indiferent de cât de peste mână îmi vine, indiferent de cât de mult îmi ia și indiferent de cât de chinuitor este procesul în sine. Pentru că, deși nu este plăcut, scrisul este totuși satisfăcător – am un fel de satisfacție a muncii făcute după ce scriu. Și simt că nu îmi pierd timpul degeaba.

PS: cine a zis că al doilea post e mai ușor de scris decât primul, a mințit!

Categories: Gabriela